Pirita și marcasita sunt doua minerale foarte asemănătoare, atât din punct de vedere al compoziției chimice, cât și ca aspect. Perechea polimorfă marcasita/pirita este cea mai cunoscută, după cea diamant/grafit.
Pot fi foarte ușor confundate. Singurele diferențe dintre cele două sunt modul de cristalizare: marcasita – ortorombic, pirita – cubic și faptul ca marcasita este puțin mai deschisă la culoare. Pe piață de bijuterii piatra comercializată ca marcasită este de fapt pirită, i se dă această denumire din rațiuni pur comerciale. În mineralogie marcasita nu are calități de gema și nu poate fi folosita în bijuterie, datorita structurii sale chimice instabile.
Pirita
Denumirea piritei vine de la grecescul „pir” = foc. Lovită cu otel, pirita scoate scântei, motiv pentru care era întrebuințată în trecut la puștile și pistoalele primitive, pentru aprinderea pulberii. Este o sulfură dublă de fier, FeS2, ce cristalizează în sistemul cubic, are luciu metalic și culoare galbenă, gălbui-arămie cu reflexe verzui. Este un material ușor casant. Datorită luciului și a culorii sale, pirita este confundată de neștiutori cu aurul, motiv pentru care a fost denumită „aurul proștilor” sau „aurul pisicii”. În comparaţie cu aurul, pirita este însă mai plastică şi mai dură. Alt mineral cu care se poate confunda, în afară de marcasită, este calcopirită.
Duritatea pe Scala lui Mohs: 6 – 6,5
Este una dintre cele mai răspândite sulfuri, fiind întâlnită în roci magmatice și metamorfice bogate în magneziu și fier (roci de culoare închisă), roci hidrotermale şi roci sedimentare sau în acumulările de cărbuni (pirita framboidală).
Pirita extrasă din Peru poartă denumirea de „piatra incașilor”.
Tăiată sub forma de mici rozete, cu doar câteva fațete, pirita este foarte populară în lumea bijuteriilor. Cristalele de pirită compacte sunt întrebuințate ca atare, la realizarea unor podoabe de mare efect. In trecut era folosită la confecționarea bijuteriilor ieftine, dar în zilele noastre este în mare vogă. Este cel mai adesea montată în argint, deseori în combinație cu alte geme (ametist, coral, perle).
Trebuie ferită de foc, șocuri mecanice și acizi.
Marcasita
Numele de marcasită din provine din punct de vedere etimologic din limba arabă, respectiv limba maură, unde înseamnă “amnar, cremene” denumire care ar fi datorată culorii de bronz a mineralului cu luciu metalic și faptului că, prin lovire cu o bucată de cremene sau otel, produce scântei. Marcasita a primit mai multe denumiri, mai demult n-a fost deosebită de pirită.
Duritatea pe Scala lui Mohs: 6 – 6,5
Este o bisulfura de fier – FeS2. Are luciu metalic sau semimetalic, poate fi de culoare galbenă, galben de alama, galben pal cu nuante cenusii sau verzui. Este casanta. Marcasita se oxidează relativ rapid, înnegrindu-se.
Provine din Germania, Rusia, SUA, Mexic, Franța, Peru, China.
Surse: Corina Ionescu – Pietre preţioase, semipreţioase şi decorative. Dicţionar enciclopedic ilustrat
Judith Crowe – Ghidul pietrelor preţioase
Wikipedia
